(text, foto: Teodor Şeran)
La Chişinău este vară târzie şi frig, iar vântul ȋmprăştie pe trotuare frunzele castanilor de pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Valuri de oameni curg spre Piaţa Centrală a oraşului. Pe feţele oamenilor nu se citeşte nici bucurie, nici ȋncrâncenare. Doar o nerăbdare tăcută, care aşteaptă un moment prielnic ca să evadeze din sufletul lor.
Margine de imperiu şi capăt de ţară
Aşezată ȋntre imperiul rusesc şi ţara-mamă România, Basarabia a avut ȋntotdeauna statutul de soră vitregă. A primit pe pământul ei seminţii străine care, după sute de ani, s-au revendicat a fi oameni ai locului, iar ţinuturile i-au fost vânturate de copitele cailor a sute de armate străine. A plâns când a fost sub ocupaţie străină şi a râs când a fost la masă cu celelalte ţinuturi ale românilor. Istoria ei se aseamănă cu un pendul al fatalităţii care o poartă dinspre durere şi tristeţe spre bucurie. Şi invers. Această soartă „dublă” a făcut ca şi oamenii să fie la fel. Să zâmbească şi să spere, dar nu prea mult, sau să se ȋntristeze şi să plângă cu aceeaşi circumspecţie. După sute de ani de suferinţe şi tristeţe, „de amar şi jale” , amestecate cu bucurie şi speranţă, doar atunci când ȋntre două perdele de nori apărea un fragment de senin, basarabenii nu mai ştiu de unde vine fericirea. Au rămas doar cu nerăbdarea transformării viitorului ȋntr-o certitudine pozitivă, care le apasă sufletele.
Memoria eternă a Domnitorului
La statuia lui Ştefan-Vodă, aflată ȋntr-o piaţă de lângă Parcul Central al oraşului, se depun flori proaspete ȋn fiecare zi. Nicio singură zi din existenţa ȋn piatră a Domnitorului, nu a fost lipsită de florile recunoştinţei. Personalitatea lui Vodă-Ştefan este atât de puternică, ȋncât ea a devenit cel mai important stâlp al existenţei acestei părţi de neam românesc, pribeag prin istorie. La o primă vedere, s-ar părea că basarabenilor trăitori ȋn acest ȋnceput de mileniu, atât le-a mai rămas: măreţia istoriei. Dacă stai ȋnsă mai mult printre oameni, dacă ȋi asculţi vorbind şi povestind despre viitor, ȋţi dai seama că, de fapt, memoria Domnitorului reprezintă doar o imensă trambulină morală. Am stat de vorbă la Chişinău cu oameni destoinici ȋn ȋntreprinderile lor, nemulţumiţi de veniturile pe care le obţin. Un milion de basarabeni sunt plecaţi ȋn Europa, ȋn toate zările ȋn care se poate obţine un salariu adecvat nevoilor de acasă. Ȋn ȋntreaga Republică a Moldovei, o profundă criză a locurilor de muncă tensionează atmosfera şi afectează profund moralul oamenilor. Provocarea i-a determinat pe basarabeni să se adapteze, ȋnvăţând să facă de toate. Mircea Soroceanu, din Orhei, a fost maistru la un atelier de reparaţii. După ce i s-a desfiinţat postul, a ȋnvşăat să zugrăvească, să monteze gresie şi faianţă, să repare frigidere, maşini de spălat şi televizoare. A lucrat doi ani şi la Odessa, ȋn Ucraina, după care s-a angajat ca şofer pe cursa Orhei-Chişinău. Ȋn vacarmul din piaţă, se aude cum strigă, cu accentul său inimitabil, de răzeş: „ Orhei! Orhei! Iaca amu' plecăm, ȋn cinci minute!”. Rodica Platon, o tânără de 28 de ani, este educatoare ȋn Iordanovka, un sat sărac din stepa Bugeacului. Are un salariu de 1000 de lei pe lună. „ Simt că nu mă mai pot descurca cu banii! Am doi copii, iar soţul nu lucrează!”. Ne aflăm ȋntr-o casă bătrânească veche, ȋn care funcţionează grădiniţa, care, privită de la poartă, seamănă cu bojdeuca lui Creangă. Pe Gheorghe Ţurcanu l-am ȋntâlnit lângă statuia lui Ştefan. Este ȋnalt, blond, cu ochi albaştri. A fost instructor de ȋnot la Odessa, apoi şofer pe camion la Moscova. A lucrat şi pe tractor, la o asociaţie agricolă. Ȋl bate gândul să plece ȋn Occident, dar este ȋndrăgostit, iar asta ȋl face şovăitor: „ Dacă Anica vrea să vină cu mine, atunci plecşă! Dacş nu, rămânem şi ne căsătorim!” , ȋmi explică. A venit la ȋntâlnire cu două buchete de flori: albe pentru Domnitor şi roşii pentru Anica. De sus de pe piedestal, voievodul Ştefan pare a zâmbi: urmaşii lui ȋi seamănă. Sunt săraci, dar straşnici luptători.
Lacăt peste Prut şi arme peste Nistru
Când află că eşti din România, basarabenii se luminează la faţă. Dacă au fost deja, peste Prut, ȋţi vor aduce imediat la cunoştinţă acest lucru. Chiar dacă au fost la Bucureşti sau la Fălticeni, cuvântul de ordine este acelaşi: „Frumos”. Toţi vor să vadă sau să revadă România, dar toţi au frustrarea de a nu putea obţine rapid viza de intrare. Ȋn ceea ce priveşte cetăţenia română, pentru mulţi, aceasta a devenit o himeră. Profesoara Margarita Bobuţac, din Vadul lui Vodă, a depus dosarul ȋn luna octombrie 2008. Nu a primit niciun răspuns. „Nici nu cred că o să-l primesc prea curând! Norii politicii aruncă o umbră şi peste viaţa cetăţeanului!”, spune ea. S-a gândit la o soluţie de compromis: să-şi schimbe domiciliul stabil ȋn comuna natală, la Iedineţ, care este aproape de graniţă, pentru a beneficia de trecere liberă spre România. „Poate aşa ȋmi trece mai repede dorul de România! Rămân ȋnsă cu dorinţa de a vedea Valea Prahovei şi mănăstirile din Bucovina!”, mai mărturiseşte Margarita Bobuţac. Ne aflăm deasupra oraşului, pe dealurile acoperite cu viţă de vie. Ȋn depărtare se vede, curgând sinuos şi ameninţător, Nistrul. Lângă podul care duce spre comuna Coşniţa, pe malul stâng, se vede un transportor blindat sub camuflaj, dar şi uniformele kaki ale Forţelor Internaţionale de menţinere a păcii. Sunt militari ruşi. Lângă apele ȋntunecate ale acestui Nistru s-a ţesut, ȋncă de la ȋnceputul mileniului, povestea tristă a basarabenilor, care le-a ȋncărcat istoria cu o nouă şi dramatică neȋmplinire.
