Cea mai mare inconsecvenţă din istoria militară recentă a României este, indubitabil, cea referitoare la folosirea muniţiilor cu fragmentaţie: deşi, public, nu o mai foloseşte, România refuză să renunţe la acest tip de muniţie. Muniţia cu fragmentaţie este constituită dintr-un dispozitiv (obuz, rachetă) care conţine zeci sau sute de minibombe (“bombleţi”) şi care poate fi lansată din aer sau de pe pământ. Acest tip de muniţie este esenţial pentru strategiile ce ţin de confruntări militare, dar nu poate fi folosită în tirurile de precizie. Criticii “bombleţilor” îi descriu ca fiind “odioşi” prin faptul că pot exploda la
atingeri accidentale la mult timp după lansare, putând provoca pierderi mari printre civilii necombatanţi. Declaraţiile contradictorii, incoerenţa politicilor în domeniu şi tendinţa de a secretiza acest subiect, manifestate de oficialii politici şi militari au erodat firavul prestigiu de stat deschis transparenţei al României şi i-au adus tensiuni de care nu avea nevoie, cu Comunitatea pan-europeană. Amintim că în zilele de 3 si 4 decembrie 2008, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Oslo (Norvegia), un număr de 94 de state semnau Convenţia pentru interzicerea folosirii, producţiei, stocării sau transferului de bombe cu fragmentaţie ("cu bombleţi"), iar patru depuneau, deja, instrumentele de ratificare a tratatului. În contrast cu majoritatea zdrobitoare a partenerilor săi europeni, România nu a semnat tratatul, cu toate că, oficial, nu produce şi nu foloseşte “bombleţi”. Specialiştii consultaţi de noi susţin că Documentul Oslo va avea, cu timpul, efecte negative pentru România, care nu a luat în calcul elemente importante: chiar în eventualitatea că statul ar rămâne activ în comerţul din domeniu, va întâlni o piaţă “subţiată” drastic şi, în plus, vor apărea, în plan militar, diferenţe de strategie între armatele care, aparţinând aceluiaşi parteneriat militar (spre exemplu, NATO) fiind aliate, vor utiliza sau nu bombe cu fragmentaţie. Nu ştie stânga de dreapta Informaţii recente confirmă o realitate cu grijă ascunsă: nu numai că România ofertează şi este percepută ca un puternic producător de submuniţii, dar are şi proiecte de cercetare în domeniu. În timp ce Afacerile Externe şi MApN se contrazic reciproc cu privire la dotarea Armatei cu submuniţii, România desfăşoară proiecte ample de cercetare în domeniu, care au fost limitate doar de criza globală şi de imposibilitatea Apărării de a finanţa domenii “tradiţionale”. Contradicţiile rămân, însă, la ordinea zilei. Astfel, în 2009, reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale declarau pentru BLOGpeBLOC că muniţiile “cluster” (cu fragmentaţie) ar fi fost produse de România doar până în anul 1991 şi că, din acest motiv, sunt imposibil de utilizat, având elemente cu resursa tehnică expirată. Tot oficiali ai MApN declarau pentru BLOGpeBLOC că aceste submuniţii sunt stocate în depozite, urmând să fie delaborate (dezmembrate) în perioada 2009-2015. Este demn de menţionat, însă, că tot anul trecut, pe 3 martie 2009, reprezentantul României în Statele Unite, Adrian Vieriţa contrazicea flagrant susţinerile Apărării, afirmând că “acest tip de muniţie este folosit exclusiv pe teritoriul nostru (România-n.n.), în cadrul programului naţional de apărare”. Altfel spus, la mioritici, stânga nu ştie ce face dreapta. Incoerenţa discursului public nu poate decât să alimenteze neîncrederea partenerilor din UE şi NATO care, în mod firesc, îşi doresc eliminarea oricărui tip de tensiuni între parteneri. Într-un asemenea context, însă, consecinţele nu pot fi evitate: spre exemplu, un Raport al Parlamentului European privind Drepturile Omului, publicat pe 4 mai 2009 solicita vehement României să şi redefinească poziţia în privinţa Convenţiei de Interzicere a Muniţiilor cu Fragmentaţie semnată la Oslo. Fapt ce nu s-a uintamplat pana in prezent.
(Text, foto: Traian George Horia)
