29 iulie, 2010

Cum am făcut vânzare Fraților Păunescu


Tipul (vezi foto drpt.) mă enervase de la ȋnceput. A venit la mine persuasiv și mi-a susurat ȋncet, să n-audă chiar toți precupeții din piața Rosetti: „Ai pierdut un inel, uite-aicea”. Avea ȋn mână un ghiul de neam-prost, cum puteai vedea numai odinioară, pe la invitații speciali ai lui Teo, sau cum poți să vezi acum la OTV, când nu ȋntrerupe DNA emisiunile de audiență. Alții tot de la un „Ţi-am dat un inel” porniseră o carieră ȋn viață, exemplul lui Dan Bittman e ȋncă viu, așa că nu l-am acuzat prea tare pe individul ăsta enervant. Inelul ȋl ridicase el de pe trotuar și acum mi-l ȋntindea mie, și-mi susura cam unsuros că să-i dau de-o bere fiindcă mi-a găsit „frumușață, mânca-ț-aș, ghiul dă aur” (evaluat ȋn lăcomia mea, la 1-200 lei). I-am dat 10 lei să bea o bere mai scumpă ("Intercontinental", hotelul, era la doi pași) și ne-am despărțit mulțumiți. Ce bine
mă ȋnțelesesem cu omul ăsta: mi-am spus atunci că-n viață totul e să găsești partea bună dintr-un om. Acasă, orfevrierul meu favorit din cartier mi-a zis că inelul ăla e un fals, chiar dacă are pe el o ștanță cu 14 carate. M-am resemnat și eu, oricum ȋl plătisem pe tipul ăla enervant cu o bancnotă de 10 lei emisă pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Mă ȋntreb și acum: i-or fi vândut ăia bere, la hotelul Fraților Păunescu?